Asta-s eu, asa am fost, asa voi ramane, indiferent de ce va venii! Multi imi spun ca de multe ori sunt copil, "tampit", nebun si altele. Eu ma impac cu soarta, raman aici , cu cine ma place, cu cine ma accepta, cu cine ma iubeste. Plin de defecte din cap pana in picioare, nu pot fi schimbat, sunt rac, nu imi pot schimba carapacea asta a mea, iar daca ma superi, te prin cu clestii  de nas, si te strang tare!

Chit ca nu sunt asa cum isi doresc ai mei, sa fiu mai constincios, mai serios, ei ma iubesc! Chit ca sunt incapatanat, complicat, comod, iubita mea ma iubeste. Chit ca sunt mai stresant uneori, prietenul meu cel mai bun, ma asculta, ma incurajeaza, imi este alaturi. Pentru asta printre toate defectele mele, am si o calitate, sa le fiu recunoscator, si sa le fiu dator pe viata.

Am gasit asta pe facebook, ma emotionat foarte tare, asadar am vrut sa o impartasesc si cu voi.

Un baiat de 16 ani a făcut o călătorie în străinătate. Când s-a întors acasă, la aeroport îl aştepta mama lui, cu lacrimi de bucurie în ochi. Când a ajuns, şi-a strâns băiatul în braţe cât de tare a putut, deoarece i-a fost foarte dor de el. Pentru asta, băiatul a spus : "Mamă, ştiu că mă iubeşti mult, dar dacă mă strângi aşa în braţe în faţa atâtor oameni, ca pe un copil mic, mă faci de ruşine!".Cu asta a rănit-o foarte tare pe mama lui care se gândea că fiul ei nu se bucura că o revede.Dupa 5 ani, fiul ei a plecat iar într-o călătorie în străinătate şi, deşi avea deja 21 de ani, mama lui a mers cu el la aeroport să îl conducă şi să îşi ia rămas bun de la el, dar de data aceasta nu şi-a îmbrăţişat fiul, ci s-a întors cu spatele plângând foarte tare şi i-a zis : "Rămas bun, fiule şi ai grijă de tine!".Când băiatul s-a întors, mama lui nu îl mai aştepta în gară. Ajuns acasă, a găsit un buchet de flori şi lângă flori, o scrisoare de la mama lui.Curios, a deschis-o şi a început să o citească, iar după ce a terminat, a căzut jos plângând şi distrus. Era cel mai urât şi rău moment din viaţa lui. În scrisoare scria: "Fiule, acum 6 ani, când te-ai întors acasă, aveam lacrimi de bucurie în ochi şi te-am strâns cu drag în braţe, dar când tu vei citi rândurile ăstea, eu voi fi deja în cimitir, într-un mormânt, pentru că am murit de cancer. Când ai plecat ultima dată nu te-am strâns în braţe, ci ţi-am întors spatele să nu te fac de ruşine, dar am plâns foarte tare pentru că am ştiut că te voi vedea pentru ultima dată. Te iubesc enorm de mult şi voi veghea întotdeauna asupra ta! Cu drag, mama ta!".

Ei bine , fetelor, ce faceti voi acolo de este nevoie de minim doua? Ce aveti asa special... suntem noi baietii mai anormali, sau care este explicatia?

Nici nu stiu de unde sa incep, mi-am ales o tema despre care vreau sa vorbesc, destul de grea , din punctul meu de vedere!

Am intalnit doua situatii zilele astea, pe care daca le privesti din exterior, vei spune ca nu au nimic in comun., dar din pacat ,chestia aia, care ne face fericiti, sau ne face sa iesim din minti , le face sa fie foarte asemanatoare; dragostea, iubirea este ca un viciu, de care nu mai poti scapa nici in ruptul capului.

Ei bine , am ramas stupefiat, cand am vazut cum o iubire s-a transformat intr-un razboi crunt de replici si gesturi tampite si necontrolate. Daca nu s-a mai putut continua, de ce sa se ajung aici, la razboi, nu mai bine pace, sa ramana loc de un "buna ziua" mereu? De ce facem asta, de ce vrem sa ne razbunam pe persoana iubita, de ce sa reactionam asa, doar o iubim; iar prin iubire intelegem armonie, grija,atentie si multe altele.

Cea de-a doua situatie, pare mult mai chinuitoare, zic eu . dupa 6 ani de zile, s-a pus punct ,intr-un mod frumos la o relatie cu bune , dar si cu rele. Fiecare si-a vazut de drumul lui, dar baiatul, fiind ranit foarte tare n a putut trece peste, si sufera in tacere. Iar ea continuma copilareste sa isi bata joc...

Ma intreb oare de ce nu avem noi un buton de ON/OFF a sentimentelor; sa nu mai suferim atata si sa ne fie bine, sa fim veseli

Pentru ca mai devreme am dat si o definitie a femeii...a venit sa dau cu presupusul si despre barbati, mai exact despre genul meu.
Eu nu iubesc o femeie, pentru frumusetea , ci pentru feminitatea ei...

M-as uita staruitor doar spre o femeie care nu ma zarit, preocupata doar sa fie ea insasi. As sti ca-i frumoasa si din intunericul unei sali de teatru, pentru ca nu rade strident si nici nu si-a urcat picioarele pe scaunul din fata, pentru ca nu se satura cu iubitul ei si pentru ca plange discret la replici frumoase. I-as lua urma pasilor doar daca as simti ca ma va refuza, rece si politicos, pentru ca nu-i place sa fie agatata pe strada.
Daca as vedea-o pe strada a doua oara ,as zambi de felul in care-si da parul dupa ureche si mi-as imagina ca de acolo, de langa gatul dezgolit, as incepe sa o sarut, daca mi-ar da voie bineinteles... M-as trezi dimineata cu chipul ei pe tavan, uitandu-se incruntata si dulce la altul. Mi-ar placea pentru ca merge hotarata si nu imbraca mulat , ci in alb si negru, nu e rujata si pudrata, ci doar limpede si fragila la vedere...

Arunc de curand tot felul de priviri , pe facebook...si chiar daca ma uit urat.. si daca ma uit frumos, aceleasi stari le percep de la toti. Toti sunt tristi, toti sunt dezamagiti, toti sunt nemultumiti; fratilor o viata avem, trebe sa o zambim, noi nu mai stim sa zambim, doar stim sa suspinam, sa ne plangem, sa ne vaicarim. Cred ca va aparea pe piata scociul pentru zambet...sa ne lipim cumva buze, in asa fel incat sa zambim mereu! Ce e cu noi, de suntem asa, ce ne face sa fim asa, hai sa ne trezim si sa ne facem vietile, diminetiile mai frumoase... hai ca se poate !

Un zambet larg , va ofer eu :D , astept sa raspundeti si voi la fel!